Cred e un fel de instinct primar în această categorie aparte a subalternului. Ştiţi dv, specia aia pe cale de înmulţire, care merge dimineaţa la serviciu cu gândul acasă şi ochii pe ceas. Sau pe facebook, după caz. Specia aia care oricât şi oricum lucrează, tot atâta leafă ia pe 15 ale lunii ori pe cât se mai bagă acum salariile pe card. Specimenul ăla prea nesemnificativ să ştie însemnătatea cuvântului RESPONSABILITATE, pentru că pentru el întotdeauna răspunde un şef, că doar ăla semnează actele.
Specimenul ăla înfloritor care niciodată nu-şi va depăşi condiţia. Fiindcă pur şi simplu nu-l interesează asta.
Din relativa mea experienţă de până acum, precum şi din a dumneavoastră, sunt precisă, cel mai eficient angajat e ăla care lucrează fie pe comision, fie pe procent, fie pe ce-o fi. Un ceva profit să-i zică, să simtă omul că munceşte pentru ceva. Că se strofoacă şi implică. Că dacă totu-i cald şi bine, de ce să ne mai agităm.
Io nu ştiu prin alte sisteme de angajare cum o fi, dar la mine-n cabinet, adesea io-s ultima care pleacă, pe cuvântul meu că şi femeia de serviciu termină de aspirat podeaua înainte să sting eu becu’. Şi stă după mine; asistenta a rupt uşa oricum deja de-o vreme; doar-doar m-oi simţi un pic şi mi-oi băga vreun turbojet în posterior. Şi vreun picior în pacient, mama lor de nesimţiţi, că vin pe bandă rulantă. Pardon, suntem în slujba pacientului/clientului, normal, dar asta doar până a bătut ceasul de ora mesei, că după aia … Stai! Nu mai există “după aia”.
“Individual, nu am putut face nimic. Aşa că, am format un comitet care a stabilit că nimic nu se poate face.”
-cam asta-i mentalitatea britanică, să mă scuze cine se simte ofensat.
Io n-am mai văzut asistentă să plece înaintea doctorului acasă. Şi situaţii din astea de jucatul de-a muncitorul pe plantaţie mai am tone, dacă sunteţi interesaţi. De mai aveţi exemple din categoria “timpul trece, leafa merge” şi n-aveţi unde vă împărtăşi frustrările, sunteţi invitaţii mei. Luaţi de comentaţi. Facem schimb de experienţă 