N-o să scriu un post la care mama să-nceapă să plângă de dor şi de iubire, nici n-o să-mi amintesc peste taste de anii trecuţi, nici n-o să-mi doresc să fie soare ori lalele ori primăvară.
Bunica mi-a zis azi-dimineaţă la telefon că a găsit o felicitare de la mine, de pe vremea în care felicitările erau desenate de copii care nici nu ştiau să scrie. O felicitare pe un A4 îndoit, cu o floare gigantică şi verde, cu poza mea lipită în mijloc. Ştiu exact când am executat-o şi ce poză am stricat. Şi dv ştţi precis ce vorbesc, fiindcă fiecare s-a decapitat la un moment dat din fotografii
frumoase, ca să se lipească pe vecie într-o felicitare de 8 martie.
Când te faci mare, felicitările se fac la duzină şi se trimit cu poşta. Pozele nu se mai pot decupa, fiindcă stau salvate pe telefon. Mamele sunt ocupate şi bunicile departe. Soarele nici nu mai ştii cum arată. Noroc că lalelele-s multe în ţara asta şi te aşteaptă cuminţi acasă.
Dintr-o lume în care doar tu ştii că e 8 martie,
blondele vă trimit cele mai verzi flori gigantice, împreună cu cele mai frumoase gânduri decupate. Fără poştă. Direct din suflet.