Într-o lume normală, aş fi un om care vede mai bine
dimineaţa, nu seara, care abia aşteaptă sfârşitul şi nu începutul de săptămână. Într-o lume normală, m-aş putea duce duminica la prânz la mama şi aş avea un iubit fără gărzi în program.
Într-o lume reală, iubitu-mi lipseşte două nopţi pe săptămână de-acasă, prietenii îmi sunt prea departe ca să-i scot la poveşti, iar un prânz la mama costă prea mult. Timp, că nu e vorba de bani. Într-o lume reală, seara, când plec de la cabinet sunt fresh cât să mai stau vreo 5 ore. Dar nu mă pune dimineaţa să mă trezesc la 8 fără ceva. Măcar până la 11 nici nu văd bine.
Integrându-mă spiritului englez, trăiesc pentru weekend, ca apoi să nu ştiu ce face cu el. În afară de somn consumat obsesiv compulsiv la sfârşit de săptămână, nu mă laud cu prea multe. Decât că-i ora 11 noaptea şi deja ştiu c-o să adorm prea târziu ca să nu înjur dimineaţă.
Dumneavoastră cu ce gânduri v-aţi trezit?