De curând, mi-am scris textul pentru invitaţia la nunta noastră. (Alegerea modelului de invitaţie în sine a fost o provocare. Am căutat printre munţi de sclipiceli care mai de care mai oribile, m-am umplut de praf şi de nervi, iar, la finalul uneia dintre cele 2 săptămâni în care am avut de organizat nunta în România, m-am ales cu o mândreţe de gastrită, pe care nici examenele la medicină n-au reuşit s-o bage în mine. ) Textul l-am scris singură, ca o datorie morală faţă de talentul pe care unii spun că îl aveam odată… La scris. Doar că textele bune sunt scurte şi în cuvinte simple, invitaţia avea doar jumătate de pagină, deci nu prea era loc de multă imaginaţie.
Aşadar, cât încă e subiectul cald la mine, iată nişte sfaturi de care merită să ţineţi cont. În final, însă, faceţi exact aşa cum vreţi voi, nu vă certaţi nici cu consoarta, nici cu mama soacra şi ţineţi minte: nunta e o experienţă după care trebuie să rămâneţi prieteni cu toţii 
- În primul, al doilea şi al treilea rând, să nu apară greşeli. Dacă-i puteţi face un favor soacrei mici, să luaţi soiul ei preferat de alune, la virgule nu merge cu nepotisme. Ce-i corect e corect. Dacă suntem certaţi cu doamna gramatică, nu e nevoie să ne ştie o ţară întreagă, rufele murdare nu se spală în public, aceasta fiind una dintre primele lecţii pe care tânăra familie ar fi bine să o înveţe.
- Următorul sfat e să nu luaţi textele standard de pe internet. Toată lumea le are. Plus, sunt pline de greşeli, de virgule lipsă şi nici cultura generală de clasa a 5-a nu prea-i prezentă. (Pe una dintre invitaţiile care mi-au căzut în mână, am văzut o minunăţie de text scris în stil I.L. Caragiale, luaţi de vă minunaţi:
)
Nu mi se pare deloc de bun gust. Caragiale, săracu’, s-ar răsuci în mormânt să vadă cât a îndrăgit şi, mai ales, ce a priceput tânăra generaţie din comicul de limbaj.
- Cu ocazia asta, menţionez că diacriticele nu sunt opţionale.
- Nu daţi comanda finală până nu vedeţi un model tipărit. BT-ul, cum ziceam la ELLE. Adică, bunul de tipar. Nu pe calculator, ci pe hârtie. Arătaţi-l şi altor ochi, de preferinţă unora care n-au chiulit la orele de română dintr-a doua. Momentan fac parte, pe facebook, dintr-un grup de miresici foarte solidare şi acolo, pe rând, fiecare şi-a publicat invitaţia pentru corectură. Întotdeauna se mai găseşte câte ceva, n-avem cum să le vedem singuri pe toate. Unde-s mulţi, puterea creşte.
- Nu renunţaţi la RSVP sau partea de confirmare. E foarte util ca după textul invitaţiei, să nu lăsaţi invitatul într-o mare ceaţă. E nevoie de un call to action, ca să zic aşa. Rugaţi să confirme, deşi nimeni nu va confirma, tot voi va trebui să puneţi mâna să sunaţi lumea. Plus, e important ca invitaţii să înţeleagă că e esenţial să îşi anunţe prezenţa sau absenţa. Cred că îi responsabilizează într-un fel.
- O idee bună (mie mi se pare elegant) e să treceţi un dress code, mai ales dacă nuntă are o temă anume (gen anii ’20 sau costumul popular etc). Noi n-am trecut asta pe invitaţie, acum sper să nu mă trezesc cu vreun nonconformist purtător de blugi şi adidaşi. Nu-mi place la nunţi nici când mai văd câte-un cameraman îmbrăcat într-un tricou roşu-ţipător, trecând prin câte-un cadru, ori urlând de prin dosul altuia…
- Altă idee bună, pe care o voi pune în aplicare la nunta de argint, acum e deja târziu: menţionaţi pe invitaţii, că rugaţi oamenii să specifice dacă au vreo preferinţă alimentară. Sunt vegetarieni, vegani sau cu intoleranţe, alergii. Chiar dacă sunt prietenii noştri apropiaţi, e bine ca ei să fie alertaţi de faptul că aşteptăm să ne amintească.
În rest, trăiască simplitatea! Cum am fost în subiect în perioada asta, habar nu aveţi cât de multă lume mi-a spus şi arătat invitaţii horror, primite recent. Ca fapt divers. “Sper că nu-ţi pui sclipici preţios pe invitaţii”, “stai să-ţi arăt oribilitate” şi alte din astea. Culmea e că invitaţiile la care se refereau erau dintre cele mai scumpe. Bine, dar ştii cât e de scumpă invitaţia asta, le-am zis. Bine, dar tu nu vezi cât e de urâtă, mi-au zis. Iar ambele discuţii au fost purtate cu 2 bărbaţi, ambii căsătoriţi, nu între ei. La casele lor separate. Ai fi zis că-s poveşti de muieri plictisite… Dar nu, o invitaţie urâtă şochează aproape la fel de tare ca un “i” lipsă…
La o altă săptămână după săptămâna nebună din România, gastrita mea s-a vindecat cu Controloc luat dimineaţa, pe stomacul gol, şi nişte distanţă luată de voie de nevoie, în doză constantă de atunci.
Iar dacă vă interează, invitaţiile le-am făcut la RoyalStamp în Sibiu, pe Mihai Viteazul, în sensul giratoriu, acolo unde era mai demult Ursuleţu’. La o doamnă scumpă tare, pe numele ei Anca Crişcă. A fost atât de amabilă, încât a ratat o petrecere în familie de vineri seara, ca să ne dea nouă bunul de tipar. Ştia că a doua zi plecam şi-mi doream să văd invitaţiile. Doar că, în seara aceea noi ne-am schimbat biletul, am prelungit şederea cu 2 zile, iar ea a stat toată sâmbăta aia şi ne-a tipărit toate invitaţiile. Astfel încât, am avut plăcerea să ne invităm personal şi oficial părinţii, bunicii şi vreo 3 prieteni.